ProZ.com translation contests »
7th ProZ.com Translation Contest: "Sports" » Italian to Romanian » Entry by Iuliana Stefanut

Source text in Italian

Translation by Iuliana Stefanut (#5353) — Winner

George Harrison era il mediano dei Beatles. Mediano geniale (non ci avrebbe regalato Something e Here Comes the Sun). Ma, comunque, un mediano. La mezzala era Paul McCartney. L’ala sinistra, senza dubbio, John Lennon. E con due così là davanti, i Fab Four potevano permettersi di tenere in squadra anche Ringo Starr, il Gamarra della situazione.

Il ragionamento, se ci pensate, si può estendere a famiglie, uffici, coppie, redazioni, associazioni e circoli ricreativi.

...Dimenticavo: ci sono quelli nati per fare gli arbitri. Ne conosciamo tutti: ogni volta che sorge una discussione, sentiamo nelle orecchie il loro antipatico fischietto. Non è una faccenda acustica, naturalmente. Il fischio può diventare un’occhiata, un silenzio, una smorfia, una particolare inclinazione della testa. L’uomo-nato-arbitro – o la donna: questa è una categoria dove molte femmine arrivano a livelli d’eccellenza – vuole decidere, stabilire, pacificare, mettere d’accordo. Anzi: dirimere. Il motto dell’arbitro per vocazione è: «Io dirimo».

Per dirimere – un’attività che gli procura un piacere quasi fisico – l’arbitro sceglie toni concilianti, oppure parole dure: dipende dalla sua personalità, e da come s’è svegliato quel mattino. Poi assegna punizioni (dirette, indirette), richiami, ammonizioni, occasionali espulsioni (in seguito si riunisce con la sua coscienza e stabilisce le giornate di squalifica).

Non c’è ufficio, compagnia, associazione o famiglia che non sia dotata di un arbitro. Talvolta è la persona più saggia, spesso la più impicciona. Nessuno le ha chiesto niente. Ma lei accorre, saltellando attraverso il campo della nostra vita. Ho litigato col mio fidanzato-portiere; di che t’impicci?, ragiona la ragazza-ala sinistra. Ma lui, l’arbitro, arriva con la faccetta compunta e la soluzione pronta. E magari il fidanzato viene cacciato, quando sarebbe stato sufficiente un richiamo verbale.

E i guardalinee, direte voi? Certo, ci sono anche loro. Aiutano l’arbitro a prendere le decisioni nella vita degli altri. Il tipico guardalinee si sente realizzato quando segnala un fuorigioco sospetto. Per esempio: voi siete a cena per lavoro con una bella collega, lui vi vede, riferisce al direttore di gara – non chiedete quale gara, lo sa lui – il quale, alla prima occasione, ne parla a vostra moglie, che non capisce e non gradisce (talvolta, le due cose insieme).

Come ovviare a tutto questo? Semplice: ammonite arbitro e guardalinee. Alla seconda ammonizione, cartellino rosso: fuori dai piedi. Il bello di questa partita è che si può fare.
George Harrison era mijlocaşul grupului Beatles. Mijlocaş genial (altfel nu ne-ar fi dăruit Something şi Here Comes the Sun). Dar, totuşi, un mijlocaş. Atacantul central era Paul McCartney. Atacantul de centru stânga era, fără îndoială, John Lennon. Şi cu doi dintre ei postaţi acolo, în faţă, Fab Four puteau să-şi permită să-l păstreze în echipă şi pe Ringo Starr, un Gamarra (n.t. fundaş paraguayan) al situaţiei.

Dacă stai să te gândeşti, acest raţionament se poate extinde la familii, birouri, cupluri, redacţii, asociaţii şi cluburi de recreere.

... Era cât pe ce să uit: mai sunt şi cei născuţi pentru a fi arbitri. Toţi îi cunoaştem: de fiecare dată când se iveşte o discuţie, ne ţiuie în urechi fluierul lor antipatic. Bineînţeles, nu este o chestie acustică. Fluierul poate deveni privire, tăcere, grimasă, un anume fel de a înclina capul. Bărbatul-născut-arbitru – sau femeia: acesta este un domeniu în care multe femei ajung la nivele de excelenţă – vrea să decidă, să stabilească, să facă pace, să pună de acord. Mai mult decât atât: să judece. Motto-ul arbitrului de vocaţie este: „Eu judec”.

Pentru a judeca – o activitate care îi provoacă o plăcere aproape fizică – arbitrul alege tonuri conciliatoare sau, dimpotrivă, cuvinte dure: depinde de personalitatea sa şi de cum s-a trezit în dimineaţa cu pricina. Apoi împarte pedepse (directe, indirecte), avertismente, admonestări, uneori eliminări (ulterior se întâlneşte cu propria-i conştiinţă şi decide care sunt zilele în care descalifică).

Nu există nici un birou, firmă, asociaţie sau familie care să nu fie dotată cu un arbitru. Uneori acesta este persoana cea mai înţeleaptă, adesea cea mai curioasă. Nimeni nu-i cere nimic. Dar ea sare în ajutor, ţopăind prin vieţile noastre. M-am certat cu logodnicul meu – portar; de ce te amesteci?, gândeşte fata – aripa stânga. Dar el, arbitrul, soseşte cu o figură dezolată şi cu soluţia pregătită. Şi poate că logodnicul este eliminat, când de fapt ar fi fost suficient un avertisment verbal.

Si arbitrii de linie, ziceţi? Desigur, există şi ei. Îl ajută pe arbitru să ia decizii care afectează vieţile altora. Arbitrul de linie tipic se simte împlinit atunci când semnalează un ofsaid suspect. De exemplu: sunteţi la o cină de lucru cu o colegă frumoasă, el vă vede, raportează şefului concurenţei – nu întrebaţi care concurenţă, ştie el – care, cu prima ocazie, îi vorbeşte despre asta soţiei dumneavoastră, care nu înţelege şi nu apreciază (uneori, ambele).

Cum să scăpaţi de toate astea? Simplu: avertizaţi arbitrul şi arbitrul de linie. La cel de-al doilea avertisment, cartonaş roşu: valea! Frumuseţea acestui joc este că se poate juca.