ProZ.com translation contests »
2014 annual ProZ.com translation contest: "Celebrations" » Romanian to Italian » Entry #18286


Source text in Romanian

Translation #18286

Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…

Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.

Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.

Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, un tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.

„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!”
Era una vecchia casa ad un piano con mansarda che avrebbe potuto crollare da un momento all'altro. I muri erano cadenti, i mattoni avevano un aspetto indecoroso e l'intonaco si sgretolava a vista d'occhio. Non ho idea di come diavolo facesse quel tugurio a stare in piedi e m'immaginavo che sarebbe bastato il fischio di un tram di passaggio a farlo crollare, ma il tram non passava più di lì da 15 anni. Căţaua Leşinată si trovava al pianterreno - adesso, dopo tanto tempo, provo una sorta di indulgenza nei suoi confronti: non è caduta, non ha ferito nessuno, da quelle parti solo l'alcool uccide - e di fatto la sua vita si svolgeva un metro sotto terra, in uno scantinato (vedete un po' l'ironia della sorte: abituava gli ubriachi alla sepoltura prima del tempo); questa Căţaua era un'osteria del diavolo...

Eravamo sotto Natale e fuori si stava così così, si poteva ancora bere una cassa di birra senza congelarsi la nasca. Mi addentrai nel tempio della perdizione segnando la mia sorte. All'interno risuonavano canzonette francesi, quasi in sordina, e in ogni caso sembrava che tutti fossero d'accordo con Edith, che non rimpiangeva niente.

Dentro c'erano circa 10 persone, venti occhi torbidi (così mi parve la prima volta, ma poi mi capii che mi sbagliavo sul conto di 3 o giù di lì) e ognuna badava con una cura meticolosa agli affari suoi. Nessuno parlava, ma era bellissimo vederli tutti sollevare i bicchieri, come a un segnale convenuto e, dopo aver sorbito due piccoli sorsi, posarli sul tavolo, sentire un glu glu e uno schiocco di lingua all'unisono... e tuttavia sentivo che c'era una comunicazione che aleggiava nell'aria.

Sapevo che il momento era solenne, ma il demonio m'aveva seccato la gola e l'ameba nascosta nel mio stomaco, man mano che cresceva, chiedeva un'innaffiata sempre più generosa. Senza aspettare oltre, mi insinuai come un complimento davanti al bancone, con la faccia tosta che serviva e due soldi per prendere due birre, una per me e una per il mio amico. Il barista, un tipo tozzo e grasso, con la barba e i baffi grigi, un furbo di tre cotte con un difetto all'occhio destro, una macchia bianca, mi fece segno di tacere.

"Miei cari avventori! Siamo quasi a Natale, quest'anno avete sgobbato per bene, ognuno come poteva e noi, come ogni ditta che si rispetti, vi si paga. Ecco, 'sta pila di coccarde qui è per voi, passate dallo zio Gelu e penserà lui a servirvi. Io non posso star di più perché ho da fare, ad ogni modo tanti auguri!"


Discuss this entry